O întâlnire memorabilă – cum am învățat să creez conexiuni umane într-o lume aflată în schimbare
Am fost acum câțiva ani la o întâlnire cu o potențială clientă, contabilă-antreprenoare.
Era epoca aceea covid, cu măștile pe față în interior.
Doamna mi-a zis că nu crede în “chestiile astea online” și că până nu ne vedem fizic, ea nu are ce să discutăm.
Și m-am dus într-o zonă relativ centrală, cu case în stil interbelic, cu tavan înalt, detaliu pe care l-am observat ulterior, după ce m-am așezat la discuții.
Eram la început cu partea de management și de setare de obiective, încă nu înțelegeam procesele și natura meseriei de contabil, dincolo de o contabilitate primară despre care îmi aminteam mai degrabă din copilărie, când tata își luase un al doilea job de contabil.
Era în perioada aceea de inflație galopantă când toată lumea muncea pentru a reuși să ofere stabilitate familiei și copiilor, ceva ce insufla și o anumită disciplină a muncii, care acum nu mai este neapărat prioritară.
Îmi amintesc că era visul tatălui meu să facem un program de contabilitate, dar mie mi se părea dificil să ajungem la toți contabilii, cu toate că nu intuiam atunci deloc faptul că modul de a lucra o balanță ascunde multă creativitate și că acolo există cele mai multe divergențe.
Pentru mine părea un proces robotic și o bătălie de marketing între posibilul meu program de contabilitate și altele de pe piață, care atunci erau lideri și care acum au dispărut sau au intrat în derizoriu.
Am avut, în schimb, șansa să dezvolt un sistem de facturare, undeva pe la 2010, și am fost în mai multe vizite de lucru la contabilele care lucrau pentru un holding ce includea o firmă cu multe imobile de închiriat pentru persoane juridice din diverse orașe din țară.
Știu că îmi explicau lucruri în termeni “contabilicești” care ascundeau, de fapt, un proces relativ simplu de emitere a facturilor și de urmărire a încasărilor lor. Partea de controlling era delegată unei persoane venite din Big 4, cu care existau fricțiuni, pentru că nu era din aceeași specie.
Contabilele lucrau la foc automat acele facturi și aveau atâtea dosare pe birou că nu era clar unde se termină biroul și unde începe contabilul, pentru că întreg biroul, văzut de la distanță, părea o creatură complexă intergalactică, cu tentacule sintetice și analitice, cu mai multe capete de analiză conștiincioasă și o super precizie într-un haos pentru ochii neantrenați ai unui profan, așa cum eram eu. Era ca un yin-yang într-un echilibru fragil, dar care, în mod magic, la final dădea debit egal cu credit.
Ca să fiu de folos leadership-ului proiectului, trebuia să înduplec fiecare cap din această hidra contabilicească de utilitatea lucrului digital și centralizat, să le conving că putem face calcule corecte de pro-rata și că acest control analogic, cu creionul, pe care fiecare îl exercita pe anumite orașe din țară, le costa mai mult și genera greșeli ce puteau fi prevenite. Dar ele se temeau că vor fi date afară dacă vine digitalizarea peste noi. Sună cunoscut?
Deci aveam câteva repere din galaxia contabililor, dar despre asta vă povestesc mai pe larg altcândva, că nu am talentul lui Cărtărescu să mă ramific atât, că uităm de unde am pornit.
Intrând în această casă interbelică, am fost întâmpinat din start de o indignare crasă pentru că purtam mască pe față, iar eu sunt mai old school și respect regulile, ceea ce știu că m-a făcut să înaintez mai lent în viață.
” Cât mă costă?”
” Cât vă costă ce?”
” Ce faci tu!”
Știam că nu are sens să discutăm despre preț, pentru că dacă nu vede valoare în ceea ce faci, dacă nu înțelege măcar vag ce este acolo, orice preț va fi mare.
Și vedeam după maldărul de dosare de pe biroul ei că simțea că deja îi pierd timpul, deși abia mă așezasem de câteva minute. Ca să nu mai spun că orice sumă peste câțiva euro pe lună era considerată scumpă (setarea fiind stabilită de aplicațiile de contabilitate sau de facturare).
“Haide, arată-mi ce faci, ce fel de vânzător ești?”
În sinea mea îmi ziceam:
“Unul destul de slab, ținând cont că lucrasem ca programator și că îmi plăcea filosofia în liceu, dar părinții mi-au spus că voi muri de foame dacă nu mă fac inginer și că pot citi cărțile acelea în timpul liber. Ceea ce aveam să le dau dreptate odată cu trecerea timpului.”
“Aaaah, haideți să vă arăt o idee….aaaah… de organizare aaaah, stați să mi se încarce.”
Inima îmi pulsează pentru că pagina nu se încarcă – să o întreb dacă sunt ecranat? Nu cred că ar fi profi.
“Stai să vină și Mirela să vadă și ea. MI RE LAAA! MI RÉÉ LA!”
Ridic privirea și văd o altă doamnă care se strecoară în camera de 9 mp.
Atunci observ și munții de dosare în cutii, care erau până la tavan, și era tavanul ăla înalt, interbelic.
Eu abia aș fi ajuns la ultimul dosar, iar doamnele, în mod cert, trebuiau să folosească o scară sau vreun asistent baschetbalist ca să ajungă până sus.
Aveau două birouri puse în formă de L.
Era destul de ironic că trebuia să zic ceva și să mut laptopul dintr-o parte în alta și să semi-repet ce ziceam, când către o doamnă, când către cealaltă.
Am bâiguit eu prezentarea mea, simțind în paralel cum mi se topesc mustațele de sub mască de la atâta transpirație.
Am vrut să fiu și formal și m-am dus la costum, vara, în amiaza mare, iar un lucru cert pe care îl știu despre mine este că, dacă aș avea o superputere, atunci transpirația ar fi în top 3.
“Deci eu trebuie să învăț programul ăsta? Ca să văd ce face Mirela? Păi pot să o întreb. Nu vezi că e lângă mine?”
“Sigur că văd, dar lucrați cu multe date, cu multe solicitări, puteți să uitați.”
“Păi eu mi le scriu aici, pe agenda asta.”
“E foarte bine că le scrieți. Ce faceți când vreți să angajați pe cineva, cum învață, dacă nu are un istoric despre ce s-a lucrat?”
“Ce să mai angajez? Păi cine să vină să lucreze pe atâta puțin mălai? Numai la contabili trebuie să fii și femeie de serviciu și psiholog și 100 de lei pe lună li se pare scump, dar la manichiură dau banii ăștia sau pe vacanțe și mașini. Nu ai cu cine. Ți-am mai zis și la telefon, noi suntem o generație de sacrificiu, suntem angajații indirecți ai statului, noi niciodată nu o să fim respectați.”
A zis-o atât de convinsă, că am simțit și eu emoția ei în plex. Și te rog să nu o simți și tu, că e doar părerea ei.
Pe atunci nu mi-era clar cât de răspândită este această părere. Am văzut apoi că există o corelație între mentalitate și vârstă, dar nu puteam să generalizez.
Dar acum sunt convins că firmele de contabilitate au o datorie morală în a lupta cu aceste arhetipuri de anti-eroi și să se poziționeze diferit, ca parteneri de creștere sau ca educatori de antreprenori, altfel rămân “un rău necesar”, și asta nu le ajută nici pe ele, nici pe agenții economici.
“Bine, haide, zi-mi cât costă.”
Nici nu mai știu ce i-am zis, dar știu că a fost cel mai mic preț la care mă puteam gândi, care nici nu ne-ar fi scos la liman pentru cât am fi muncit.
“Prea scump, suntem săraci, ți-am zis. Avem treabă.”
Deja zâmbeam. Nu mai aveam ce să pierd.
Am încercat o poantă neinspirată, la care a râs amar.
Dau să plec.
“Stai. Eu nu știu cu cine am discutat. Ai stat cu masca aia și ți-am văzut doar ochii, și ăștia vor să ne omoare cu toate restricțiile astea, se închid agenții economici pe capete.”
Și a continuat să se lamenteze câteva minute în adevărurile absolute ale vremii.
Îmi dau jos masca și îmi amintesc și acum că aveam mustăți răsucite ce proiectau o imagine interbelică asupra mea, în ton cu arhitectura imobilului.
“Ah, vai, ce tânăr interesant.”
Am luat-o ca pe un compliment. Măcar atât. M-am aplecat reverențios și am plecat cu sentimente mixte.
M-am tot gândit la situație, așa, în background, și câteva luni mai târziu era închiderea de trimestru.
O sun să o întreb ce mai face, că îmi venise o idee.
“Ce Doamne iartă-mă să fac, muncesc! Stau până la noapte. Azi poate plec înainte de 10.”
“Am ceva ce v-ar putea ajuta.”
“Eeei, nah! Ai un robot? Că doar un robot mă poate ajuta acum.”
Mă mir cum de nu mi-a cerut să o clonez. Că ar fi obținut rezultate mai bune și mai precise decât cu robotul.
“Ceva de genul.”
“Bine.”
Și i-am trimis pe Uber un buchet de flori.
S-a înmuiat. Mi-a trimis un mesaj cordial și politicos de mulțumire.
Am zâmbit în sinea mea. Ajunsesem să comunicăm la un nivel uman.
Mult timp și eu am crezut că trebuie să acționezi în zona lucrurilor văzute – de exemplu, vărsarea de date în programul de contabilitate.
Dar, în practică, lucrurile nevăzute, neprevăzute sau urgențele erau cele care blocau creșterea sau satisfacția de la locul de muncă. Și acestea nu prea se văd, pentru că nu le inventariază nimeni.
E ca un rând de shot-uri din partea casei de fiecare dată când se întâmplă și apoi, la final de lună, te miri de ce ai terminat alcoolul ăla bun.
Nu am mai auzit de la doamnă.
Mă sună, însă, după un an.
“Bună ziua. Nu știu dacă mă mai știi. Ștefan, nu mai pot, salvează-mă. Am făcut ce ai zis și am angajat un junior. Dă-mi și mie o variantă legată de ce faceți, dar una pentru săraci.”
Și ne apucăm să discutăm și aflu că angajase fresh de pe băncile facultății. Că stătuse zilnic să îi bată la cap cum să lucreze și că nu dădeau randament.
Aflase pe pielea ei că e o mare diferență între a fi expert și a fi manager.
“Studenții ăștia. Nu mai au chef să muncească. Pe vremea mea, dacă nu zburdai din prima lună, îți căutai alt job. Am stat și am tras de ea 3 luni, dar cât să stau? Că nu îmi permit. Trebuie să și producă.”
Vai, și e atât de complexă situația asta, că, în funcție de cu cine discuți, fiecare va veni cu propria soluție.
Și mie mi-ar plăcea să vin cu o rețetă universală, că doar ai avut răbdare să mă citești până aici, dar am o veste proastă.
Atunci când ai la dispoziție doar un ciocan, toate problemele tind să fie cuie. Important este să nu îți bați ultimul cui acolo unde nu trebuie, și anume la motivație și mentalitate.
Ieri am trecut întâmplător pe lângă biroul dumneaei și am văzut că apăruse niște cafea de specialitate pe colțul imobilului.
Pentru mai multe informații utile – Acceseaza cursurile Academiei de digitalizare